Frunze moarte , frunze de aramă , frunze...
Peste tot : pe crengi , printre pomi , prin mine.
Mă cuprind din tălpi până-n creştet tandre ,
Mângâietoare.
Mi-a fost dor de ziua aceasta blândă ,
Fiica celei mult prea demult apusă
Printre siluetele noastre mute ,
Îmbrăţişate .
Ce bogaţi eram în acele vremuri !
Banca noastră , mica alee , parcul
Ca un templu vechi poleit cu aur
Şi cu lumină .
Pe altarul însângerat de frunze
Orice pas în plus e un sacrilegiu .
Mă opresc , de teamă că le-aş ucide
Încă o dată .
Sunt precum un arbore-n prag de iarnă .
Anii mulţi mă strâng cu-ale lor inele .
Înspre Ceruri , braţele se înalţă
În rugăciune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu